Artistul meu Iubit


Ai trait vreodata disperarea vietii, ce simti ca ti se scurge din trup si n-o mai poti opri? Ai trait vreodata disperarea ca va veni o zi de maine in care nu vei mai vedea rasaritul de soare, ca mangaierea de matase a luminii diminetii unei noi zile nu iti va mai zabovi intepandu-ti pleoapele cu bucuria-i frematatoare a vietii latente, dar plina de energii nedezlantuite inca? Ai trait vreodata disperarea urii, rasarita in cortex, fata de propria-ti inima, in incapabilitatea ei de a reusi sa se faca iubita? Te-ai simtit vreodata pierdut de ceva ce ai cerut, cand cineva a aparut pe furis in inima ta, printr-un joc aparent nevinovat la inceput, si aproape mut? Ai trait vreodata disperarea viselor interzise pe care stii ca nu ti le vei mai putea permite niciodata, chiar incalcand normele de virtute, dar care te-ar fi purtat pe culmi negandite, nebanuite ale fericirii ilicite?

Ai trait vreodata sentimentul ca ai ajuns sa devii poetul nefericit care scrie la nesfarsit in speranta disperata ca va fi dorit, ca ai devenit pictorul neinspirat al gandurilor avortone ale creierului, ce nu reuseste sa transpuna in realitate, orgasmul devenirii al fecunditatii iubirii? Am crezut la un moment dat ca am reusit sa dizolv ceata inimii tale, ca ti-am dezgolit secretul care iti hraneste regretul dupa amintirile indesate bine in strafundurile inimii, amintiri ce inca iti ranesc cu laserele lor cristalinele ochilor sufletului, lichefiindu-le si lasandu-i goi de razele ce topesc petalele cu care iubirea este acoperita in timiditatea-i angelica. Setea euforica de a sti ca ma citesti, mi-a creat dependenta de a-ti scrie in zilele goale si in noptile pline, iar ceea ce am obtinut este concluzia ca, nu sufar de nebunie ci, ma bucur de ea in fiecare minut.

Ar trebui sa ma opresc de a-ti mai spune in cuvinte "te iubesc", fiindca mi-as dori ca prin tacere sa traiesc ceea ce acum simt pana la infinit, asta in cazul in care eu, nu ar fi trebuit ca peste cateva luni sa fi murit! Da, atunci asa se cadea sa fi facut! Dar eu fiind o stanca in dorinta-mi fumeganda, profit de ultimele forte ale slabitului vant, ce nu s-a lasat de valurile starnite de tine, frant, si ma desprind de malul ce spumega caci oricum, in mii de farame ma voi sparge, cand voi fi murit... dar atunci voi putea fi nisipul din adancuri, sau voi putea fi o stea, luminandu-te cu unda mea, si atingand corzile inimii tale ce acum tese gard viu de spini, ca eu sa nu te pot desfata pe deplin, eu, cea venita dintr-o alta viata in care am mers cu capul plecat si in genunchi, sigura fiind ca nu mai exista nimic angelic pe pamant. Te intreb, stiind ca vei citi si ca imi vei raspunde doar dupa ce voi fi murit, dar atunci va fi prea tarziu sa te mai pot atinge...